Joomla addon by poker sites best.

Interviu cu Florina Cercel

Print

 

Autor: Ruxandra Iorga

   Cunoscuta actriţă, Florina Cercel s-aalaturat unei cauze de suflet şi a răspuns invitaţiei primite din partea Patronatul Medicinei Integrative prin Centrul pentru consilierea şi reintegrarea socială a persoanelor diagnosticate cu cancer pentru a sta de vorbă deschis cu toţi cei care trec prin momente mai dificile.

   Marea doamna a teatrului şi filmului românesc a venit în luna martie în cadrul centrului şi a vorbit cu toţi cei care ne-au trecut pragul, pentru a le împărtăşi acestora gândurile, sentimentele, trăirile şi experienţele de viaţă ale unei actriţe foarte iubite de public. Toate acestea din generozitatea şi dorinţa de a-i încuraja să privească cu optimism şi încredere drumul pe care se află şi să nu renunţe niciodată să lupte. De asemeanea, doamna Florina Cercel a avut amabilitatea de a răspunde cât se poate de sincer în cadrul unui interviu realizat în urma întâlnirii de la centru.urile, sentimentele, trairile si experientele de viata ale unei actrite foarte iubite de public. Toate acestea din generozitatea si dorinta de a-i incuraja sa priveasca cu optimism si incredere drumul pe care se afla si sa nu renunte niciodata sa lupte.urile, sentimentele, trairile si experientele de viata ale unei actrite foarte iubite de public. Toate acestea din generozitatea si dorinta de a-i incuraja sa priveasca cu optimism si incredere drumul pe care se afla si sa nu renunte niciodata sa lupte.

   1. Cum vi se pare ideea unui astfel de centru destinat consilierii psihologice a persoanelor diagnosticate cu cancer şi famiilor acestora?

   Este o iniţiativă excepţională şi este binevenită tocmai pentru că numărul bolnavilor de cancer s-a mărit îngrijorător de mult, în special al tinerelor femei pentru că din neştiinţă majoritatea nu se duc la timp la control. Datorită lipsei de educaţie din interiorul familiei nu avem obişnuinţa controlului medical periodic şi în sensul ăsta cred că centrul dumneavoastră trebuie să îşi facă un prim merit din a informa cât de necesar este controlul periodic, dacă nu la şase luni, măcar la un an să fie făcute ecografii mamare. Prevenţia ajută cel mai mult.

   2. Care credeţi că ar fi principalele motive care ar determina reticenţa aparţinătorilor şi dificultatea acestora de a vorbi despre faptul ca au pe cineva extrem de apropiat diagnosticat cu cancer?

   De multe ori se spune că suferinţa celor care îngrijesc faţă de suferinţa celor care chiar „bolesc” (folosesc un termen puţin simplist) este mai mare pentru că ei, pe de o parte trebuie să îngrijească de fiinţa iubită, pe de altă parte au în faţă spectacolul viu al suferinţei bolii şi atunci cantitatea de energie negativă pe care o însumează o persoană care îngrijeşte bolnavul este dublă. Din cauza asta s-ar putea ca de multe ori aparţinătorii să nu fie dornici să comunice durerea lor sufletească pentru că acest dublu aspect al suferinţei îi covârşeşte şi atunci poate se însingurează mai mult decât e cazul. Grija centrului dumneavoastră devine astfel dublă.

   3. De-a lungul acestui proiect am tot încercat să explicăm că nu se pune problema să ne asumăm sau să dorim să înlocuim vreo parte din responsabilitatea şi competenţa medicului oncolog, totuşi o parte din aceştia nu sunt deloc deschişi dialogului sau colaborării cu noi. Credeţi că mare parte din oncologii de azi reuşesc să suplinească eficient şi rolul psihologului?

   Aş tinde să zic că din indiferenţă sau din egoism, dar de fapt cred că au atât de multe cazuri pe cap încât nu au timp să răspundă unei invitaţii care li s-ar părea oarecum mondenă şi nu efectiv ştiinţifică. Din ce am vazut eu în Bucureşti în ultimii ani foarte rar mai sunt acei medici cu aura asta de dumnezeire a profesiei...foarte rar, cum era de exemplu Posamosca, cum era domul profesor Arsenie. Acum merg pe o specializare anume şi nu mai au timp şi pentru altceva.

   4. Am aflat că şi în viaţa dumneavoastră au existat momente foarte grele. Cum a reuşit doamna Florina Cercel să găsească puterea de a merge mai departe?

   De foarte multe ori, eu cu mine, când stau de vorbă, ma gândesc că dacă nu aş fi fost actriţă poate nu aş fi putut să depăşesc atât de multe suferinţe fizice şi morale pe care le-am trăit într-o viaţă...cel puţin la ultima, cu operaţia pe cord deschis, am început să scriu o carte când am ieşit din spital, dar nu am publicat-o pentru că mă demoralizează prezenţa maculaturii...faptul că toată lumea scrie cărţi şi am zis mai bine nu. Înainte de operaţie mi-era o frică înfiorătoare, nopţile şi zilele deveniseră la fel, dar cu cât munceam mai mult eram mai fericită că nu aveam timp să mă gândesc. Şi îţi spun sincer, dacă nu aş fi fost actriţă, dacă nu aş fi ştiut să fac exerciţii de respiraţie, exerciţii de concentrare, exerciţiile care ne ajută pe noi actorii în pregătirea unui rol probabil că nu aş fi depăşit cu seninătate momentul, că până la urmă am fost de-a dreptul senină în clipa în care am mers la operaţie, mai ales că brancardierul care venise în salon să mă ducă spre sala de operaţii mi-a spus „Doamna tanti Spania, sper că nu uitaţi ca mâine să îmi aduceţi o fotografie sau un autograf”, şi m-am gândit dacă el, Vasile îmi vorbeşte de „mâine”...înseamnă că sunt şanse.

   5. Aş îndrăzni să vă întreb care au fost persoana sau persoanele care au avut un impact deosebit în viaţa dumneavoastră?

   Foarte multe, foarte mulţi oameni. Dar prima oară îmi vin în minte mama şi tata, în mod categoric familia mea. Şi prin profesie eu am avut şansa imensă de a cunoaşte personalităţi teribile, atât în lumea teatrului cât şi în lumea artei, a pictorilor, a profesorilor care mi-au fost model, care mi-au dat curajul de a trăi şi de a lupta.

   6. În intreaga dumneavoastră cariera aţi realizat roluri memorabile care au umplut sufletele oamenilor de bucurie. Cand aţi ştiut exact că aceasta este meseria ce v-a fost hărăzită?

   ...când a plecat soţul meu, când a plecat la stele. În perioada aceia aveam 28 de ani, eram la teatrul din Timişoara. Cuplul pe care îl formam cu soţul meu era cuplul cel mai îndrăgit din oraş. Sigur, îmi plăcea teatrul, realizam că am calităţi pentru această profesie, dar după plecarea lui am realizat că punctul meu de sprijin major de acum încolo este profesia şi atunci am înţeles că eu în afara profesiei nu pot trăi.

   7. Aţi declarat într-un interviu că Vassa Jeleznova este rolul care v-a marcat viaţa. Cum s-a întamplat acest lucru şi ce s-a schimbat atunci în viaţa dumneavoastră?

   În primul rând am schimbat registrul de interpretare, de la roluri de femeie frumoasă şi cochetă - roluri care sunt plăcute publicului, plăcute şi nouă actorilor, dar nu sunt atât de profunde, atât de scormonitoare. La o vârstă extrem de tânără pentru acest personaj mi s-a încredinţat rolul şi în anul acela de repetiţii am simţit cum în mine vibreză coarda marilor personaje, în sensul ăsta Vassa rămâne întotdeauna punctul de vârf al carierei mele pe care poate că l-am mai atins de câteva ori de atunci, dar niciodată atât de plenar. Ştii că în meseria mea se spune că e foarte greu să ai un mare succes, dar cel mai greu este să te păstrezi acolo.

   8. Vă place teatrul, filmul foarte mult, acestea sunt lucruri evidente. Aş vrea să îmi spuneţi care sunt rolurile cele mai iubite şi dacă există vreun rol anume pe care aţi dori să îl interpretaţi?

   Am iubit toate rolurile, absolut toate, chiar şi cele pe care le-am uitat. Uite, acum joc la Teatrul Naţional o piesă a lui Bulkagov, „Inimă de câine” se cheamă, am un rol extraordinar de mic dar teribil de percutant, de prezent şi de multe ori când joc acest rol mă gândesc cât de important este orice personaj care apare pe scenă, oricât de mic e gestul, publicul îl simte. Sigur că am roluri pe care mi-aş dori să le mai joc, dar ne gândim mereu la ce va să vină. Acum pregătesc o piesă românească de excepţie, „Gaiţele” de Kiriţescu şi lucrez la o compoziţie de comedie alături de câţiva colegi, ne simţim atât de bine, de abia aşteptăm să scoatem premiera.

   9. Ce altceva v-ar fi plăcut să faceţi dacă nu aţi fi fost actriţă?

   Când am dat examen la teatru eram pregătită şi pentru medicină şi pentru arhitectură. În acea vreme examenul la teatru se dădea mai devreme decât la celelalte facultăţi şi părinţii mei m-au lăsat să dau la teatru cu condiţia ca dacă nu intru de prima dată să dau la o facultate „normală”. Ghinionul a fost ca am intrat de prima dată.

   Îmi mai place designul interior, am făcut de-a lungul vieţii mele câteva case pe care le-am aranjat după gustul meu. Îmi place foarte mult grădinăritul florilor. Vezi, când eram copilă la Botoşani părinţii mei aveau o casă cu o grădiniţă de flori şi o grădiniţă de legume. Foarte mult îmi place grădinăritul, ma relaxează!

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi
www.fonduri-ue.ro

Joomla 2.5 Templates.